Psihologia parintelui autist

Uneori ma intreb cine e mai autist: eu sau David? De cand il am, m-a durut ce l-a durut pe el, am facut febra in acelasi timp, am avut aceleasi vanatai din parc, ne-a placut acelasi lapte. Si, intr-o zi, am devenit amandoi autisti. Ne-am construit fara sa vrem o lume a noastra si am inceput sa prezentam simptomele clare: nu ne-am mai uitat in ochii nimanui, n-am mai raspuns la nume, ne-am jucat unul cu altul, ne-am trezit la aceeasi ora, asa, ca sa facem in ciuda tuturor stereotipiilor.

Si de ce ar trebui sa ne uitam la cei din jur, ca sa le vedem fetele cand ne intreaba de ce nu vorbim? De ce sa raspundem la nume? Noua nu ne place numele cu care soarta ne botezat: autism david, autism geo. Si de ce sa facem lucrurile pe care toti ceilalti le fac? Poate ca nu ne place ce avem in jur si tocmai de aceea facem ce ne place. La infinit. Si vorbim. O da, ce mult vorbim noi doi, prin ganduri, prin gesturi, prin plans. Ma intelege si-l inteleg. Intuitia este limba noastra materna. Ne e bine asa.

O singura zi m-am intrebat de ce eu, de ce copilul meu. Apoi am inteles: pentru ca eu POT, sa port acest nume, acest hram si mai ales, intr-o zi voi putea sa divortez de tot. Altii nu pot, sunt prea slabi, cedeaza si nu reusesc. Eu POT sa-l fac pe David sa vada lumea, s-o auda, s-o iubeasca. Cel mai mare dar pe care-l poate face o mama copilului sau este sa-l invete sa iubeasca viata. N-o lua ca pe un bla bla, nu poti face lucrul asta stand pe banca in parc, ori ajungand tarziu acasa. Trebuie sa razi in fiecare zi, sa iubesti, sa te bucuri, sa daruiesti, sa-i arati ca e un miracol tot ceea ce i se intampla.

Eu nu mai sunt eu. M-am dat lui cu desavarsire, dar l-am rugat sa ma returneze mine in clipa in care imi va putea spune pe nume uitandu-se in ochii mei. A inteles, dar poate ca-i place asa-se are pe sine ma are si pe mine. Trebuie sa trec la pasul doi sa-i placa sa fim IMPREUNA nu unul si aceeasi fiinta. Va fi greu sa invete ca are 10 degete la maini, nu 20, ca vorbele trebuie sa-si faca loc in gurita sa, ca intr-o zi va trebui sa planga singur si eu doar il voi mangaia.

Cum voi face asta? La fel ca si pana acum: prin iubire fara margini, printr-o intelegere impinsa la limita, printr-o rabdare dumnezeiasca, pentru ca el merita, pentru ca el e minunat, pentru ca fara el nici eu n-as mai putea redeveni eu si am ramane agatati de taramul asta absurd. Si ar fi pacat....