Vorbeam acum doua zile cu o prietena de-a mea, mamica unei fetite cu tulburare de spectru autist. Fetita ei spune deja foarte multe cuvinte, peste 400, pune si intrebari, coopereaza foarte bine, socializeaza cat de cat si cu toate asta mamica ei este atat de disparata, de parca disperarea face parte din ADN-ul ei. M-am gandit, fara sa vreau la o paralela intre copii nostri si am realizat ca eu as fi mult mai indreptatita sa disper.
Copilul meu spune mult mai putine cuvinte, nu deseneaza decat linii orizontale, nu are vaste preocupari in afara de masini, aere conditionate si tramvanie. Cine greseste mai mult? Eu sau ea? Dreptul asta la depresie n-ar trebui sa aiba un anume prag general la care sa ne raportam cu totii? De ce NU reusesc unii SA VADA MINUNILE CARE LI SE INTAMPLA ?
Temerile ei au reusit sa fie transferate pret de cateva clipe in sufletul meu. Se tanguie aproape plangand ca se gandeste ca fiica sa nu va avea prieteni, nu-si ma face singura cumparaturiule, nu se va casatori, nu va avea copii. De unde stie? Fata ei, repet vorbeste, comunica! Oare nu merita copilul asta o mama pozitiva, care sa creada in ea, sa-i zambeasca, si , de ce nu sa-i influenteze pozitiv soarta?
Revin la mine, sa fiu oare inconstienta ca alerg pe marginea prapastiei sau am lucrat suficient cu psihicul meu, incat n-am mai lasat loc decat sperantei? Inclin sa cred a doua varianta. Cu ce nu ajuta disprarea? Distruge, spulbera vise, demoralizeaza, intuneca viitorul. N-am putut s-o fac sa inteleaga cum vad eu lucrurile, (nici pe o alta mama de copil autist), dar m-am bucurat ca eu nu mi-am insusit dreptul la disperare desi, de multe ori am fost atat de aproape.
Daca ea se gandeste ca alti parinti au copii normali care spun poezii la 3 ani, eu ma gandesc ca piciul meu mai are putin si face 3 ani si ma striga mami si face pipi la wc si e atat de frumusel de parca l-a pictat natuta cu mana ei ca sa-mi lumineze viata.
Iar la intrebarea sa si daca va fi autist toata viata?... raspunsul meu este si ce daca? Inainte de a fi autist e copilul meu care merita sa fie fericit si noi, parintii lor TREBUIE sa facem asta! In fiecare zi.
Nu stiu ce se intampla de nu apar mereu comentariile melle! Sunt mereu logata in Gmail si tocmai postasen un reply acum cateva zile la acest blog :(
RăspundețiȘtergeresunt de acord cu ce ai scris! eu nu ma gandesc nici macar la cat de bine va fi ci iau prezentul cu bucurie si incerc sa-l transform in mai bine pt ea, fetita mea, dar si pt noi. Doamne-ajuta!
RăspundețiȘtergereMulte bucurii alaturi de familia ta sa iti infloreasca in inima si de acum incolo :)
RăspundețiȘtergerePrin firea ta stii sa te faci draga omului - chiar si omului, pe care nu il cunosti si nu te cunoaste :)