Am revenit....

A trecut jumatate de an de cand am luat decizia de a nu mai scrie. Acum a revenit, n-am putut sta prea mult deoparte. Stiu ca sunt multi parinti care inca se mai intreaba unde au gresit si ce este de facut pe mai departe. Am si eu in prejma o astfel de cunostinta. Isi canalizaza energia pe pe nu poate face copilul ei si pe greselile celor din jur.
Eu am facut prea putin timp treaba asta, apoi mi-am luat inima in dinti si am plecat la un nou drum, pe care specialistii l-au numi „dupa ureche“, dar mie imi place sa-l numesc „dupa instinctul matern“.

Autismul oameni buni nu este o boala in sine, ci un simptom al unei afectiuni neurologie ori genetice. Pornind de la asta am mai inceput o serie de investigatii pentru a elimina ipotezele care-mi invadasera mintea:
-boli neurodegenerative
-anemia care poate induce retard mental
-diabetul
-i-am verificat toate valorile sangelui, urinei etc
totul normal.
la inceputul lui septembrie am facut si testul de auz, la Grigore Alexandresu. Este gratis daca aduci toate hartiile cerute, dar traumatizant si pentru copil si pentru mama, deoarece se face cu anestezie generala. Credeam intr-un final ca nu aude bine (desi prinde orice soapta!) si de aceea nu ar vorbi corect... Negativ din nou.
Pe 5 octombrie am programare la un neurolog de mare recunoastere si spre sa-i recomande un RMN, pentru a scapa si de obsesia leziunilor pe creier. (intr-adevar, ma uit cam mult la dr House in ultimul timp!)

Pe 14 septembrie a fost ziua Mokului. Am dat o petrecere pe cinste la noi la curte, i-am invitat pe toti copii de pe strada (de pe 13 mai ne-am mutat la noi la curte). Cu exceptia unor momente, nu-ti dadeai seama ca intre copilul meu este diferit cu ceva fata de ei. Oricum de cand locuim aici foarte multe lucruri s-au schimbat. In bine. Noi suntem mai relaxati, David este muuuult mai deschis catre lume.

Vai ce multe am de spus... David vrea a trada, adica la strada, a invatat sa mearga cu tricicleta, intra in curte la vecinul nostru Marin si-i cere bicicletele nepotilor, socializeaza cu oricine, vorbeste cu caini prin gard, chiar a invatat sa ne mai si traga pe sfoara, la sfarsitul anului scolar a spus cu doaman lui prima poezei Ursul cafeniu, l-a adus pe cocosul Sande al Bucuresti pe post de pet.
E inca in urma, dar cu mult inainte fata de asta primavara.
Am incercat sa-l lasam la tara cateva zile (e topit dupa tot ce inseaman tara), cu toate ca nu prea putem trai fara el. Toata noaptea n-a inchis un ochi strigand in continuu „mami, maaaamiii, vino la mine acu, acu.“ Maica-mea, cu toate ca si-l dorea din tot sufletul ne-a spus adevarul si a doua seara ne-am dus si l-a adus acasa. E dependent emotional de mine, dar inca nu mi-am propus sa corectez acest aspet. Si poate ca-n acest moment as face o mare greseala, mai ales ca prin iubirea mea am reusit sa-l scot din lumea autismului.
Sunt curioasa daca l-ar vendea un nou expert acum ce diagnostic i-ar pune...
Promit sa povestesc pe indelete despre progresele lui. As vrea sa stiu cum mai sunt si copii vostri.
Cu bine,