Tot ce-am vrut pana acum de la viata mi s-a implinit. Poate nu atunci cand imi doream eu cu ardoare, dar toate au venit la momentul potrivit. A fost simplu daca ma uit in urma: a trebuit sa stiu ce vreau cu adevarat, sa sper , sa cred si sa astept. In septembrie anul trecut, cand m-a parasit bona, mi s-a parut o tragedie si totodata o nedreptate. David trebuia sa stea cu altcineva sau, m-am gandit eu sa mearga la gradi.
Am indraznit si l-am inscris la o gradinita particulara. La inceput totul a fost ok. Iar m-am entuziasmat, mai ales ca putea face si terapie acolo, in particular. Dar totul dureaza pana incep eu sa evaluez. Las timpul sa treaca dupa care trag linie: merita sau nu sa merg mai departe? Cand am ajuns in acest punct mi-am retras copilul de la acea gradinita. oamenii erau in mare parte draguti, dar, uneori e acea nepotrivire de caracter, care te face sa te retragi.
De la jumatatea lui iunie si pana acum David a stat acasa, facat doar terapie de 2 ori pe zi si culmea e mai fericit, odihnit, vorbeste, isi vede de ale lui. am stat cu el cu randul eu, Florin, bunica. Dar la gradi nu se poate renunta cu una cu doua. Aveam de mult timp o fixatie pe gradinita 192, Pisicile Aristocrate. Nici nu eram insarcinata cu David cand mi-am propus sa inscriu copilul acolo.
Am indraznit, am mers acolo, am vorbit cu directorul Iuliana Dinca si a acceptat. O minune, mi-am spus. In dimineata asta am mers acolo sa intreb daca are voie si cu insotitor si iarasi a fost de acord. Adina, pritena mea, spunea ca "Daca Dumnezeu te iubeste iti trimite oamenii de care ai nevoie." Asa s-a intamplat si acum. Asadar fiul meu va fi din toamna printre boboceii de la gradinita la care mama lui visa de ani intregi.
Multumesc David, multumesc Iuliana Dinca, multumesc Doamne-Doamne.
miercuri, 26 august 2009
vineri, 21 august 2009
Dreptul la depresie
Vorbeam acum doua zile cu o prietena de-a mea, mamica unei fetite cu tulburare de spectru autist. Fetita ei spune deja foarte multe cuvinte, peste 400, pune si intrebari, coopereaza foarte bine, socializeaza cat de cat si cu toate asta mamica ei este atat de disparata, de parca disperarea face parte din ADN-ul ei. M-am gandit, fara sa vreau la o paralela intre copii nostri si am realizat ca eu as fi mult mai indreptatita sa disper.
Copilul meu spune mult mai putine cuvinte, nu deseneaza decat linii orizontale, nu are vaste preocupari in afara de masini, aere conditionate si tramvanie. Cine greseste mai mult? Eu sau ea? Dreptul asta la depresie n-ar trebui sa aiba un anume prag general la care sa ne raportam cu totii? De ce NU reusesc unii SA VADA MINUNILE CARE LI SE INTAMPLA ?
Temerile ei au reusit sa fie transferate pret de cateva clipe in sufletul meu. Se tanguie aproape plangand ca se gandeste ca fiica sa nu va avea prieteni, nu-si ma face singura cumparaturiule, nu se va casatori, nu va avea copii. De unde stie? Fata ei, repet vorbeste, comunica! Oare nu merita copilul asta o mama pozitiva, care sa creada in ea, sa-i zambeasca, si , de ce nu sa-i influenteze pozitiv soarta?
Revin la mine, sa fiu oare inconstienta ca alerg pe marginea prapastiei sau am lucrat suficient cu psihicul meu, incat n-am mai lasat loc decat sperantei? Inclin sa cred a doua varianta. Cu ce nu ajuta disprarea? Distruge, spulbera vise, demoralizeaza, intuneca viitorul. N-am putut s-o fac sa inteleaga cum vad eu lucrurile, (nici pe o alta mama de copil autist), dar m-am bucurat ca eu nu mi-am insusit dreptul la disperare desi, de multe ori am fost atat de aproape.
Daca ea se gandeste ca alti parinti au copii normali care spun poezii la 3 ani, eu ma gandesc ca piciul meu mai are putin si face 3 ani si ma striga mami si face pipi la wc si e atat de frumusel de parca l-a pictat natuta cu mana ei ca sa-mi lumineze viata.
Iar la intrebarea sa si daca va fi autist toata viata?... raspunsul meu este si ce daca? Inainte de a fi autist e copilul meu care merita sa fie fericit si noi, parintii lor TREBUIE sa facem asta! In fiecare zi.
Copilul meu spune mult mai putine cuvinte, nu deseneaza decat linii orizontale, nu are vaste preocupari in afara de masini, aere conditionate si tramvanie. Cine greseste mai mult? Eu sau ea? Dreptul asta la depresie n-ar trebui sa aiba un anume prag general la care sa ne raportam cu totii? De ce NU reusesc unii SA VADA MINUNILE CARE LI SE INTAMPLA ?
Temerile ei au reusit sa fie transferate pret de cateva clipe in sufletul meu. Se tanguie aproape plangand ca se gandeste ca fiica sa nu va avea prieteni, nu-si ma face singura cumparaturiule, nu se va casatori, nu va avea copii. De unde stie? Fata ei, repet vorbeste, comunica! Oare nu merita copilul asta o mama pozitiva, care sa creada in ea, sa-i zambeasca, si , de ce nu sa-i influenteze pozitiv soarta?
Revin la mine, sa fiu oare inconstienta ca alerg pe marginea prapastiei sau am lucrat suficient cu psihicul meu, incat n-am mai lasat loc decat sperantei? Inclin sa cred a doua varianta. Cu ce nu ajuta disprarea? Distruge, spulbera vise, demoralizeaza, intuneca viitorul. N-am putut s-o fac sa inteleaga cum vad eu lucrurile, (nici pe o alta mama de copil autist), dar m-am bucurat ca eu nu mi-am insusit dreptul la disperare desi, de multe ori am fost atat de aproape.
Daca ea se gandeste ca alti parinti au copii normali care spun poezii la 3 ani, eu ma gandesc ca piciul meu mai are putin si face 3 ani si ma striga mami si face pipi la wc si e atat de frumusel de parca l-a pictat natuta cu mana ei ca sa-mi lumineze viata.
Iar la intrebarea sa si daca va fi autist toata viata?... raspunsul meu este si ce daca? Inainte de a fi autist e copilul meu care merita sa fie fericit si noi, parintii lor TREBUIE sa facem asta! In fiecare zi.
marți, 18 august 2009
Vacanta la tara
Ne-am intors de curand dintr-o scurta vacanta la tara. David ne-a intrecut orice asteptare, a fost toata ziua atent, prezent, vioi, fericit, cooperant. Statea in casa doar cand dormea, in rest toata curtea era a lui. Cum se trezea avea o singura grija: apinde betu! Toate becurile erau luate la rand, fiecare trebuia aprins sa-i lumineze drumul prin camerele casei mamei mele. Afara, la fel. Special pentru el ai mei au pastrat cateva instalalii de Craciun pe casa si prin curte. Totul trebuia sa fie stralucitor ca si el.
Apareau cateii: Monu si Google cu care s-a imprietenit destul de repede. Radea cand ei il pupau si-l maraiau, se intrista cand isi faceau de lucru prin alta parte. Daca auzea bilele de la biliard lovindu-se spunea instant a bia, a bia si fugea intr-acolo! Acolo are leagan, o alee din pavele de cauciuc plina de masinute, bicicleta, motcicleta pentru copii. Mai are si balta. Daca-i spuneam David, mergem la apa? imediat ma lua de mana si ma ducea spre poarta. Ii placea pe toti din jurul lui, dar, evident ma prefera pe mine. Poate din rasfat, poate din obisnuinta, poate pentru ca pe mine ma iubeste mai mult decat pe oricine.
E atat de emotionant acest sentiment...sa simt iubirea fiului meu. Cum ma ia el in brate si ma striga cat e ziua (si noaptea!) de lunga mami, cum imi da un pup atunci cand il rog, cum se uita la mine cu ochisorii aia superbi si stralucitori...
David este in fiecare zi un alt copil. Azi a trebuit sa ma intorc la serviciu si, peste noapte m-a pus sa-l tin de mana, in somn. Amandoi simtim la fel, ne intuim starile, ne adoram reciproc. Poate ca tocmai de aceea a trebuit sa trecem prin toate astea ca sa intelegem cat de importanta este relatia noastra, cat de importanta este viata in sine. Copilul meu, desi nu vorbeste mare lucru m-a invatat lucruri fundamentale, mi-a schimbat modul de a trai si de a gandi. Nimic din ce, alta data conta, acum nu mai este prioritar.
N-am fost in concediu vara asta. Si ce daca? Zilele libere le-am petrecut acasa sau la tara si am facut toate chestiile marunte pe care visam mereu sa le facem. Asa a fost si acum la tara, locul unde inima mea se simte...acasa!
Apareau cateii: Monu si Google cu care s-a imprietenit destul de repede. Radea cand ei il pupau si-l maraiau, se intrista cand isi faceau de lucru prin alta parte. Daca auzea bilele de la biliard lovindu-se spunea instant a bia, a bia si fugea intr-acolo! Acolo are leagan, o alee din pavele de cauciuc plina de masinute, bicicleta, motcicleta pentru copii. Mai are si balta. Daca-i spuneam David, mergem la apa? imediat ma lua de mana si ma ducea spre poarta. Ii placea pe toti din jurul lui, dar, evident ma prefera pe mine. Poate din rasfat, poate din obisnuinta, poate pentru ca pe mine ma iubeste mai mult decat pe oricine.
E atat de emotionant acest sentiment...sa simt iubirea fiului meu. Cum ma ia el in brate si ma striga cat e ziua (si noaptea!) de lunga mami, cum imi da un pup atunci cand il rog, cum se uita la mine cu ochisorii aia superbi si stralucitori...
David este in fiecare zi un alt copil. Azi a trebuit sa ma intorc la serviciu si, peste noapte m-a pus sa-l tin de mana, in somn. Amandoi simtim la fel, ne intuim starile, ne adoram reciproc. Poate ca tocmai de aceea a trebuit sa trecem prin toate astea ca sa intelegem cat de importanta este relatia noastra, cat de importanta este viata in sine. Copilul meu, desi nu vorbeste mare lucru m-a invatat lucruri fundamentale, mi-a schimbat modul de a trai si de a gandi. Nimic din ce, alta data conta, acum nu mai este prioritar.
N-am fost in concediu vara asta. Si ce daca? Zilele libere le-am petrecut acasa sau la tara si am facut toate chestiile marunte pe care visam mereu sa le facem. Asa a fost si acum la tara, locul unde inima mea se simte...acasa!
marți, 11 august 2009
Primele 2 propozitii
Repet zilnic zeci de cuvinte si expresii. Vorbesc CU si IN locul lui David. Ca el sa priceapa, sa asocieze situatiile cu vorbele. Si cand sunt singura ma surprind uneori repetan lucurile noastre comune. Lui David ii place foarte mult Nestea, numit "suc" ori "ceai", nici noi nu ne-am hotarat exact cum si cerea in felul lui, intindea mainutele si maraia sa-i dau. Mereu ii ziceam spune vreau suc! Pe 8 august se uita insistent la sticla si a spus veau uc si vreau ti,a doua oara.
A doua propozitie a fost atide betu, adica aprinde becu!
La mai multe!
A doua propozitie a fost atide betu, adica aprinde becu!
La mai multe!
joi, 6 august 2009
Indepartarea de autism
Deja cred cu tarie ca ne indepartam de autism. Fiecare zi e mai plina de bucurie si de progrese ca cea de ieri, fiecare noua zi aduce mai multa speranta si mai multe realizari.
Saptamana asta (marti, mai exact) David a inceput operatiune WC-ul. Evident, nu singur ci cu Claudia, un om cu o daruire aproape ireal de omeneasca.
Nu credeam ca va avea succes. Marturisesc sincer. Dar a facut din prima. Si din a doua incercare si din a toate. N-a avut decat un accident. Si azi a facut si treaba mare. E minunat, este printre marile sale realizari de pana acum. Am un baiat mare si istet si am niste teraputi care ar merita aplauzele si recunostinta unei plantele intregi pentru tot ceea ce fac pentru copilul meu.
Nu stiu si nici nu vreua sa ma gandesc cu am fi fost evolutia lui David si viata noastra de familie daca n-ar fi existat Dana, Claudia si Ioana, ingerii astia care au stiu cum sa intre in mintea lui David si sa scoata ce e mai bun din ea! David acum se uita la copiii din parc, incearca sa se joace uneori cu ei (fac trenuletul pe tobogan!), se imbratiseaza cu micul Gabi, rade la Mario, vrea sa-i aprind becurile din parc! Si cuvintele s-au inmultit: tatute=porneste otete=opreste, intreaba singur unde e? si tot el raspunde acolo e!
Stie sa arate capul, burta, mana si nasul. Raspunde la tot felul de comenzi. Visele noastre incep sa devina realitate.
Si pentru asta am investit fiecare secunda a fiintei noastre, am crezut, l-am iubit, am avut norocul sa gasim cei mai buni oameni care sa lucreze cu el si am avut credinta in Dumnezeu si in copilul nostru. Pare o reteta simpla, dar in realitate lucrurile arata altfel. Si noi ne-am schimbat odata cu el si-i multumim lui David ca ne-a facut mai buni.
Saptamana asta (marti, mai exact) David a inceput operatiune WC-ul. Evident, nu singur ci cu Claudia, un om cu o daruire aproape ireal de omeneasca.
Nu credeam ca va avea succes. Marturisesc sincer. Dar a facut din prima. Si din a doua incercare si din a toate. N-a avut decat un accident. Si azi a facut si treaba mare. E minunat, este printre marile sale realizari de pana acum. Am un baiat mare si istet si am niste teraputi care ar merita aplauzele si recunostinta unei plantele intregi pentru tot ceea ce fac pentru copilul meu.
Nu stiu si nici nu vreua sa ma gandesc cu am fi fost evolutia lui David si viata noastra de familie daca n-ar fi existat Dana, Claudia si Ioana, ingerii astia care au stiu cum sa intre in mintea lui David si sa scoata ce e mai bun din ea! David acum se uita la copiii din parc, incearca sa se joace uneori cu ei (fac trenuletul pe tobogan!), se imbratiseaza cu micul Gabi, rade la Mario, vrea sa-i aprind becurile din parc! Si cuvintele s-au inmultit: tatute=porneste otete=opreste, intreaba singur unde e? si tot el raspunde acolo e!
Stie sa arate capul, burta, mana si nasul. Raspunde la tot felul de comenzi. Visele noastre incep sa devina realitate.
Si pentru asta am investit fiecare secunda a fiintei noastre, am crezut, l-am iubit, am avut norocul sa gasim cei mai buni oameni care sa lucreze cu el si am avut credinta in Dumnezeu si in copilul nostru. Pare o reteta simpla, dar in realitate lucrurile arata altfel. Si noi ne-am schimbat odata cu el si-i multumim lui David ca ne-a facut mai buni.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)